Vacanta in Rai: Tetiaroa, insula lui Marlon Brando, are cea mai frumoasa laguna din lume

Astazi o sa plecam in vacanta intr-o insula in Tetiaroa, in Tahiti. E insula raiului stramutata pe pamant, care l-a vrajit pe actorul Marlon Brando si a cumparat-o.

Cand a filmat Revolta de pe Bounty pe aceasta insula n-a mai putut s-o paraseasca. A fost vrajit ca, mai demult de tot, Ulisse de catre Circe.
Dupa filmari, Brando s-a insurat cu Tarita pentru ca, spune el: “Aici, pe aceasta insula, am trait cele mai fericite momente din viata mea. Am urcat pe o culme inalta si am vazut Tetiaroa. Am fost fermecat si am devenit proprietarul ei de drept in 1966. M-am indragostit de pamant, dar si de oamenii acestui pamant pentru bucuria lor de a trai. Aici m-am indragostit de Tarita, partenera mea din film.”

Marlon Brando nu s-a mai intors in orasele americane. Si-a creat propria companie aeriana pentru a facilita vizitarea acestei insule care devenise domeniul sau.

Cantareata israeliana Rika Zarai povesteste ca, bolnava fiind, cineva i-a recomandat ca tratament o vizita pe Tetiaroa. Iata ce marturiseste in 1996: “Am descoperit intai cazarea simpla, daca nu chiar foarte rustica. In centrul insulei se afla un resturant foarte simplu, cu o terasa care coboara in laguna albastra din interiorul Atolului. Mai sunt niste bungalouri asezate ca niste cabane ridicate de Robinson Crusoe, caci sunt construite din trunchiuri de copaci. Fereastra se lasa cu ajutorul unei franghii, o enorma cochilie sidefie tine loc de lavabou. Cand am privit-o, am asteptat-o pe Venus a lui Botticelli sa se ridice de acolo.

Cat timp ne-am aflat noi acolo pe insula, n-a mai fost nimeni in afara de un bucatar si sotia lui, care gateau minuni pentru micul resturant primitiv. Peste tot era foarte curat. Am inceput prin a manca doua papaya si a bea un suc de ananas proaspat. Apoi am descoperit cea mai frumoasa laguna din lume. Mergeam pe un nisip de o finete si de o albeata asemanatoare zapezii, iar stralucirea soarelui ma orbea. Calcam cu talpile picioarelor pe cochilii imaculate pe care trecerea timpului le prefacuse in praf. Eram unicul spectator al unei orchestre formate din frunze de cocotier care se indoiau spre mine si carora vantul si marea le inspirau o muzica celesta. Din cand in cand, zaream printre arbori un porc negru jucandu-se cu o nuca de cocos. Salta nuca pe rat, ca fotbalistul, mingea. Il priveam cu incaantare si suradeam cand ii dadea drumul sa cada si sa se rostogoleasca pe nisip.

Apoi mi-am dat drumul sa alunec in apa calda, de culoarea peruzelei. Intr-o profunda armonie cu insula, m-am lasat mangaiata de razele soarelui si am simtit cum imi pierd ridurile de pe suflet si ridurile de pe trup. Eram asemeni unui copil care descopera paradisul. Lumea intreaga, maniile, necazurile, relele fusesera inghitite de ocean.

Protejata de recif, laguna ramane in afara timpului, suspendata in Eden.”

Citeste continuarea articolului pe Jurnalul National!