Recent, Washington Post publica statistici globale cu privire la prezența femeilor în Guvernul fiecărei țări. Media e de 22% dar, România, paradoxal sau nu, surprinzător sau nu, ocupă locul al doilea din coadă. Și am încercat să înțelegem și să punem puțin în context. Ați putut să o ratați pe Angela Merkel la G7, corectându-l cu degetul în aer pe Obama? Nu. Întregul Mapamond a luat aminte. În definitiv, aceste 22% au tușele cele mai groase.

Admirate, detestate, neștiute, insinuate sau declarate, femeile au propria lor istorie. Cu reguli născute din reacția la protocol, cod tradițional, societate patriarhală, masculin dominantă. O istorie feminină care are, iată, procentual, un sfert din istoria faptelor mari, a războaielor, a intereselor. Ce mai, așa cum ar spune, analiștii politici – ai balanței de putere.

Femeile în sfera publică în România

Și cum, după ce te întorci din lume, începi să îți vezi propria casă mai mică ori mai primitoare, ne-am gândit să aruncăm o privire în grădina noastră. România. 12%. Atât. Înaintea noastră, Qatar (notat în treacăt, una dintre cele mai închise societăți posibile în care o femeie ar putea trăi.)

Poate singura concluzie competentă pe care o putem trage din situația de mai sus e că orice femeie ce intră în cele 12% este, a fost sau va fi judecată la un moment dat printr-un dublu standard deloc confortabil. Dacă ai funcție publică într-o societate construită după valori masculine, atunci, trebuie că ești dură. Dar, norma socială din România spune că femeile se încadrează pe coordonată tradiționalistă: îngerul căminului sau cel puțin un personaj care nu are puterea de a concura cu bărbatul. Blocate între două standarde.

Luați, de pildă, primele doamne, din perioada 1990 – 2015. În sine nu au funcție publică dar sunt cazul cel mai potrivit prin care înțelegem de ce 12% și mai ales de ce avem nevoie ca să creștem cel puțin până la 22%.

Nina Iliescu (1990-1996 & 2000-2004)

Acum, sincer, de cîte ori, în trei mandate ați văzut-o pe Nina Iliescu? Mărcile domniei sale sunt părul blond, aerul și sacourile de Madeleine Albright puțin mai blândă și turul de scrutin. Acolo, când se vota, la secție, în plan secund, era Nina Iliescu. Românilor le-a plăcut discreția, tăcerea acestei Prime Doamne care a refuzat să se implice în chestiunile de stat și de protocol. Prima doamna de când libertatea umbla într-o sălbatică splendoare și mai avea persistente nuanța de regim. De atunci, de când totul era uniform. Nimic nu ieșea din tipar. Dar poate o Primă Doamnă despre care ne-a scăpat că era școlită la Moscova, unde l-a cunoscut pe Ion iliescu, căruia, mult mai târziu, i-a refuzat din start ancorarea în protocolul (probabil plictisitor) al soției de președinte. Moscova nu crede în lacrimi. Și doamna Nina Iliescu a știut.

Rețineți, probabil, semnătura ei stilistică: eșarfele imprimate divers, nelipsite de la paltoane și sacouri fără revere, mărci ale anilor ‘90. Totodată, nu credem că există fotografie (da, chiar dintre acelea puține surprinse alături de fostul președinte Iliescu) unde Nina Iliescu să apară machiată strident și fără ochelari supradimensionați, cu lentilă colorată. Părul ușor ondulat, scurt, este mai mult o reminiscență a anilor ’70, la rândul său cumințit prin lipsa volumului exagerat al acelor vremuri. Întregul look al fostei Prime Doamne denotă discreție, preferința pentru clasic și pragmatic.

Nadia Constantinescu (1996-2000)

Dacă ai un simț de observație slab dezvoltat, ai putea să o confunzi cu Nina Iliescu. Pentru că Nadia Constantinescu a continuat politica discreției. O știm din vizitele de protocol: ochelari, părul roșcat, tuns scurt și taior. Tipic juriștilor. Concomitent, pe linie de prime doamne, standarul era impus, din 1993 și până în 2001, de Hillary Clinton. În aprilie 2015, VOGUE aduna într-un articol ce o prefigura pe viitoarea doamnă președinte, cele mai reușite ținute pe lângă costumul-semnătură (blazer și pantalon). Pe de cealaltă parte, în România, la momentul respectiv, exista un premier cu unghie și ghiul pe deget. Deci, doamna Nadia Constantinescu făcea casă bună cu discreția atât de necesară într-un context politic furtunos.

Nadia Constantinescu își alegea hainele cu aceeași rigurozitate care o caracterizase ca studentă la Drept. Garderoba ei consista din deux-piece-uri, în culori închise, saturate, la care accesoriza pantofi cu toc mic, coliere aurii și clipsuri. Știa perfect cum să adapteze moda acelor timpuri statutului său, inspirându-se pe alocuri din aparițiile altei Prime Doamne, Hillary Clinton.

Cele două împărtășeau, pe atunci, preferința pentru blazere structurate și accesorii discrete. Desigur, deschiderea lui Hillary Clinton față de politică a reprezentat o oportunitate de a aborda și alte tendințe: cămăși cu mâneci largi din mătase, pulovere și cardigane supradimensionate, helănci, sacouri cu imprimeu tartan, broșe.

Maria Băsescu (2004-2014)

Discretă. Vestimentație corectă. Ar putea sta frumos lângă alte Prime Doamne în timpul vizitelor de protocol. Sacou și fustă ce depășește genunchii. Negru și auriu, în funcție de tipul vizitei și gradului de protocol. Maria Băsescu a fost o Primă Doamnă admirată de români. Deloc vocală, cu o singură ieșire cu adevărat memorabilă (interviul acordat în 1995 Irinei Corduneanu la Ochiul Soacrei). Îl regăsiți integral aici.

Maria Băsescu seamănă mediei feminine din România. De aici, probabil, îndurarea și candoarea cu care a fost întâmpinată în cei 10 ani de mandat.

De cine vă amintește Maria Băsescu? Nu cumva de Laura Bush? Întotdeauna prezente la evenimentele oficiale, întotdeauna iubite de aparatele de fotografiat, dar evitând sistematic microfonul. Ambele foste Prime Doamne s-au remarcat prin finețe și rafinament. Mame de fete, cele două au cultul frumosului, lucru ușor de văzut în outfiturile alese: taioare în culori deschise, realizate din materiale plăcute la atingere, croieli feminine, machiaj natural, coafuri moderne care le îndulcesc trăsăturile.

Carmen Iohannis (dec 2014 - prezent)

În doar câteva luni, actuala primă doamnă a strârnit câteva furtuni. A rămas la Sibiu și nu a venit la Cotroceni, a adaptat protocolul ori l-a ignorat, și-a arătat picioarele, corpul foarte bine proporționat, siguranța și încrederea în sine, și-a ținut soțul de mână și a fost criticată dur. Carmen Iohannis e alternativa modernă. E, poate, cu adevărat prima Primă Doamnă care s-ar descurca perfect în vremuri de război ori de holeră. Are sâmbure de luptător și alonjă de lider. Inspiră. Potrivindu-se modelului aspirațional necesar româncelor.

Poate ați remarcat asta deja: Carmen Iohannis are același curaj vestimentar ca al soției Președintelui Obama. Ambele doamne surprind plăcut la aparițiile publice, demonstrând de fiecare dată că au un stil personal bine definit, în acord cu moda momentului (deși la început i-au cam stârnit pe tradiționaliști).

În timp ce Michelle Obama surprinde prin rochiile elegante cu umeri goi sau decolteu adânc, Carmen Iohannis adoră rochiile pe corp sau în A care se termină mai sus de genunchi. Prima Doamnă a României preferă materialele feminine, ușoare, precum dantela și broderiile, la care accesorizează cercei discreți, coliere fine și pantofi statement. Cele două au un machiaj impecabil și nu uită de importanța unui hairstyle adecvat. Outfiturile alese sunt în concordanță cu personalitatea lor; vorbim aici de două doamne pline de inițiativă, energice, calde și care privesc întotdeauna spre viitor.

12%. Ca să crească avem nevoie de curaj. Care dintre doamnele de mai sus să fie cea mai curajoasă?

Dacă e să ne întrebați, noi am zice că fiecare. În contextul domniei sale. Exact ca în Moscova nu crede în lacrimi.

Spune-ne pe Facebook opinia ta despre primele doamne ale României :). Sharing is caring!