Nadia Comăneci: “Când am venit în Canada, parcă păşeam pe lună”

Nu ar trebui să plângă. Doar a luat primul zece din istoria gimnasticii în 1976 la Olimpiada de la Montreal.

Acum, după 38 de ani, Nadia are un fiu în vârstă de opt ani, Dylan.
“Mulţi nu mă cunosc. Spun că sun aşa sau altfel. Spun că nu am emoţii. Am, însă nu le puteam arăta. Trebuia să le ţin ascunse.”
Are 52 de ani şi îşi aduce aminte de vremurile în care era urmărită şi ascultată.
A plecat în America în 1989, dar şi-a păstrat cetăţenia, iubeşte România şi mai ales, familia pentru care a suferit îngrozitor atunci când a părăsit-o.
A fost avertizată că trebuie să plece. Împreună cu alte şase gimnaste a scăpat plecând prin Ungaria şi Austria spre America.
“Atunci, înainte de Revoluţie, să pleci însemna că ai plecat definitiv, Nu te mai puteai întoarce. Nu i-am spus mamei. Credeam că va face infarct. I-am spus însă fratelui meu. I-am luat cu mine până la graniţa cu Ungaria. Apoi, eu şi fetele, am trecut în Ungaria. De acolo în Austria. Am mers la Ambasada Statelor Unite. Nu am mai vorbit despre asta. A fost o noapte înfiorătoare.
Când mă gândesc la acel moment e foarte greu. Nu credeam să îmi mai văd familia vreodată. Fratele meu m-a încurajat. Mi-a spus să-mi văd de viaţă.
Când mă gândesc, am aceleaşi trăiri, aceleaşi sentimente. Instinctul îmi spunea că fac ceva bun.
A fost dificil, însă vremurile s-au schimbat şi m-am întors în ţară.”

Săptămâna viitoare, ea va apărea la BBC1 într-o emisiune numită Tumble.