Ce te faci când iubeşti un psihopat? Studiu de caz

Prima mea clientă. A intrat în viaţa mea ca o reflexie a propriului meu destin. I-am descusut toate dedesubturile cu o savoare mengheliana, şlefuindu-i comoara fiinţei sale într-un diamant tăios, cum numai cuvintele mai pot avea acelaşi dar. Am tors împreună din fuiorul vieţii sale şi am urzit o poveste cu final nedesluşit, întrucât nu fericirea e ceea ce a căutat, ci înţelegerea din urmă înţelegerii.

A fost odată ca niciodată un bărbat psihopat în viaţa ei. În lungile noastre discuţii sub lupa analizei terapeutice ajunsesem la concluzia că oamenii normali o plictiseau. Găsea fascinaţie în patologic, deşi în cele din urmă înţelesese că patologicul era realitatea şi că toată aspiraţia noastră către normalitate era un drum sisific, o hipnoză în masă în care fusesem proscrişi încă de la naştere.

Ştia de când l-a întâlnit că era exact genul de bărbat pe care ar fi trebuit doar să-l admire ca şi o exagerare a naturii şi nicidecum să-şi frângă trupul şi mintea în dansul halucinant în care o atrăsese. Doar că ceea ce ne dorim şi ceea ce avem nevoie sunt două lucruri diferite şi ştia de asemeni că atracţia către patologic şi exagerare avea rădăcini în copilăria ei.

Crescuse cu o mamă mai mult guvernanta a cărei ipocrizie şi închipuire de sine o analizase dintotdeauna. Ataşamentul faţă de părinte există indiferent cum a fost el, părintele. Pentru Ilinca, dragostea era ataşament de patologic, de neînţeles, de exagerare, de afecţiune şi respingere totodată.

Acest bărbat s-a dat mare. O fascina aroganta lui, încrederea lui în sine care nu se baza pe nimic concret ci pe o tenacitate uluitoare de negare a realităţii, pe manipulare extremă. Ea era la polul opus, o neasumare a propriei străluciri, impotenta a cărei vină o purta doar mediul familial în care crescuse şi care-i tăiase aripile.

Veneau din două lumi opuse. Familia lui era exemplul clasic de familie tip mafiot, all for one and one for all. O familie sănătoasă care-i insuflase această imagine de prinţ moştenitor pe care şi-o însuşise drept adevăr inatacabil, în ciuda zestrei genetice ce nu-l dăruise cu testosteron de colecţie.

Pe el l-a atras extremismul ei în a trăi, disperarea după sens şi după intensitate, îmbrăcate în senzualitate şi în replici care zburau între ei pe aripile unei atracţii fatale. Ea a văzut în el integritate şi valori morale pe cale de dispariţie în zilele noastre, punând-o în contradicţie cu toate concluziile ei de până atunci: că dragostea e o psihoză în doi, că e o închipuire urzită de natură în scopuri reproductive. După eşecuri relaţionale care-şi încă aveau ecoul în memoria ei, Ilinca se setase pe flirturi şi aventuri iar el, prinţul psihopat, i-a fluturat cu aroganţă visul unei nopţi de iarnă polară.

La început ea l-a respins. Pentru că psihopatul era un cameleon social perfect care mult timp doar a ascultat-o până zorii îi forţau să viseze şi cu ochii închişi. El a folosit-o în cel mai egoist mod posibil – a luat de la ea tot ceea ce lui îi lipsea. Principiile lui au intrat într-o renovare revoluţionară, la fel ca şi garderobă, bibliotecă sau casa lui. A făcut ceea ce orice creatură cu chip de om trebuie să facă: s-a reinventat şi însuşit viaţa celuilalt, pentru propăşirea lui destinica.

Mai multe pe artdevivre.ro.