Toată literatură de self help şopteşte duios că cerul este limita, că poţi deveni tot ceea ce îţi propui, că excelenţa e la distanţă de 10 respiraţii profunde şi 15 incantaţii pozitive. Dezavrajirea vine repede însă, la primul suflu sistolic îndrăgostit de frică şi de “nu pot”.

Nu cerul este limita, ci orizontul tău este dat de ignoranţa inocentă şi apoi autocultivata. Pe moment te entuziasmezi la viziunea demiurgică a sinelui tău înaripat propovăduit de apostolii new age, pentru ca apoi să revii la mecanismele automate ale gândirii şi comportamentului tău. Care este.

Pentru a te înţelege pe tine, trebuie mai întâi să înţelegi mecanica proceselor tale, să ştii cum de ai ajuns aşa cum eşti, ca apoi să te dezinveti de tine însuţi şi să pui cărămizile la loc, după un feng shui ales de tine, şi nu de cei ce te-au influenţat fără ca tu să ai de ales. Pentru că dacă nu ştii că există opţiuni, nu există alegere reală.

Psihologia înseamnă în prima fază mecanică. Input şi output. Fără poezie, fără raţiuni ale inimii pe care mintea nu le cunoaşte, fără fatalisme religioase care te învaţă să accepţi fără să înţelegi.

Unul din miturile fiinţei umane este că atunci când individul e confruntat cu o durere, el va încerca pe toate căile să o rezolve. Nu, dacă ai fost confruntat prea mult timp cu dureri, vei învăţa să le accepţi.

Îndemnul prometeic către răzvrătirea omului împotriva durerii nu funcţionează atât de simplu pentru că omul trebuie să se simtă mai întâi în control asupra destinului său, să ştie concret ca dacă face ceva, are şanse să facă durerea să dispară. Dacă el nu are precedentul încercării şi reuşitei, se resemnează în neputinţă.

path Cum să te dezveţi de “Nu pot”Experimentele dubioase făcute de cercetători de-a lungul vremii, deşi ironizate azi sub sintagma “cercetătorilor britanici”, arata multe paradoxuri reale ale comportamentului nostru.

Cum ar fi, că dacă condiţionezi un subiect să experimenteze o durere căreia nu are cum să îi scape, atunci când i se oferă şansa ca totuşi să scape, nu o mai face. Pentru că a învăţat că nu există scăpare şi atunci nu mai CREDE în schimbare tocmai pentru că experienţa îi spune că nu există.

Comportamentele noastre sunt urmărea învăţării condiţionate, bazele credinţelor ce conduc automat acţiunile noastre fiind puse în vremuri inaccesibile memoriei noastre conştiente.

Astfel că cel mai adesea, tu ai învăţat că NU POŢI să scapi de durere, că nu ai control asupra a ceea ce ţi se întâmplă, şi ai învăţat să fii un învins, un fatalist care crede că “aşa i-a fost scris”, un nihilist care valorizează mai mult cinismul versus optimismul.

Sub armura fiecărui cinic se afla însă un copil dezamăgit, un idealist care odată a urmat calea inimii şi a învăţat că încălzirea globală e un mit şi că mulţi oameni sunt încă în epoca de gheaţă.

Fenomenul neputinţei învăţate se observă cel mai bine la victimele îndelungate ale unor opresori, cum ar fi femeile care sunt agresate de către soţi, copiii abuzaţi sau prizonierii care au stat prea mult timp ostatici – aceştia refuza de multe ori să evadeze din cercul abuzului, pentru că au învăţat că totul e în zadar, că nu există ieşire.

Fenomenul se observă şi la scara socială – există un jemenfichism (miserupism) social, care blochează omul în cinism, neducandu-se la vot, neimplicându-se în mişcări sociale pentru că oricum nu contează acţiunile lor. Este un soi de profeţie autoimplinita, pentru că nu există sau au fost uitate modelele inspiratoare.

Cine îşi mai aminteşte de un Mihail Kogălniceanu care în discursul sau de investire a lui Alexandru Ioan Cuza îl îndemna astfel: „Fă că legea să înlocuiască arbitrariul; fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Fii simplu, măria-ta, fii bun, fii domn cetăţean; urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire.”…

Aceasta nobleţe a stăpânirii e un îndemn cu atât mai valabil astăzi şi pentru omul care mai întâi trebuie să înveţe cum să fie propriul său stăpân. Iar “arbitrariul” contextelor devenirii sale trebuie înlocuit cu legislaţia cunoaşterii reale a mecanicii stărilor sale sufleteşti.

Istoria personală a multora e lipsită de modele de reuşită destinica, de relaţii de iubire amonioase, de mentori de înţelepciune. Ea nu poate fi ştearsă cu buretele dar dacă omul reinvesteşte cu credinţa soarta să, poate răsturna scenarii fataliste, autoprezise sau cu invidie sugerate de alţi fatalişti care nu vor să-i vadă nici pe alţii reuşind.

Dacă povestea vieţii tale implica o perioadă lungă de emoţii negative, vei învăţa să fii un disperat conştiincios, vei accepta singurătatea ca şi carapace împotriva predatorilor sociali, vei învăţa că vulnerabilitatea doare şi că viaţa este în esenţă suferinţă. Depresia va fi ridicată la rang de lege divină şi i te vei supune destoinic, chiar enervat de toate şoaptele psihologiei pozitive care face că lucrurile să pară atât de simplu de schimbat.

Durerea dezamăgirii şi a regretului poate fi schimbată însă cu durerea disciplinei mentale care îţi dă speranţă că la sfârşitul antrenamentului pentru o altfel de viaţă, să înveţi că SE POATE şi altfel, că împlinirea, bucuria şi armonia nu sunt nişte invenţii sadice ale unor entuziaşti hipioţi. Ci sunt doar mărturii din lumea de dincolo, a celor care au învăţat să se dezinvete de neputinţă, de plăcerea eşecului, de acceptarea fatalistă a negativităţii.

Microrevoltele la care te dedai în fata lipsei de control real asupra aspectelor esenţiale ale vieţii tale (relaţii, economie, emoţii, statut social) pot depăşi cu mult sfera infantilă a setărilor de privacy a contului de facebook sau în micile victorii asupra vecinilor, funcţionarilor publici sau a colegilor începători. Şi nici shoppingul compulsiv, hedonismul culinar sau bahic nu vor suplini nevoile tale reale.

Controlul real începe atunci când înveţi să foloseşti durerea şi plăcerea şi nu te vei lăsa tu condus de ele.

Mai multe pe artdevivre.ro.

Sofia Dumitriu Psiholog
www.artdevivre.ro
https://www.facebook.com/coaching.artdevivre