Atâta cruzime în numele iubirii. Relaţiile şi religia, au ceva în comun….credinţă. Credinţa în ceva ce nu există în noi, dar în care vrem să credem, pentru că altfel nu ne suportăm.

Avem nevoie să ne credem mai mult decât suntem. Cei mai frumoşi, cei mai buni, cei mai deştepţi. Cei mai iubiţi dintre pământeni, aceasta ne este adevărata dorinţa. Şi numai dragostea unei persoane pe care tu însuţi o admiri va conta. Şi totuşi ştim că nu suntem cei mai şi cei mai şi totuşi îl credem pe celălalt.

Raţiunea din spatele acestei iratiuni este că ne e suficient un singur om să ne vadă astfel şi vom simţi că am cucerit lumea. De fapt ne vom cuceri doar pe noi înşine, iubindu-ne prin dragostea celuilalt.

Paradoxul iubirii însă este că celălalt se îndrăgosteşte de potenţialul tău iar apoi tu îi ceri să te iubească aşa cum eşti. El vede în tine ceea ce nici tu nu vezi, ceea ce nici tu nu crezi despre tine. Iubeşti închipuirea celuilalt despre tine, iubeşti credinţa lui în tine.

Dragostea e un alt fel de narcisism: ne iubim pe noi înşine, aşa cum ne vede celălalt. Iubim naivitatea şi încăpăţânarea celuilalt în a ne vedea atât de frumos. Deşi tu îţi ştii stângăciile, inadvertentele, vulnerabilităţile. Deşi tu îţi ştii necredinţa ta în tine. Sau poate că ştii doar ceea ce nu au văzut alţii până atunci în tine.

Omul bântuit de angoase prea mari, de contradicţii insuportabile, nu va înţelege această şansă. Se va încăpăţâna, inconştient, să-i arate celuilalt că nu este demn de dragostea lui. Va coborî singur de pe piedestalul pe care a fost pus, pentru că el însuşi nu crede în el, pentru că nu crede că se va putea ridica la înălţimea imaginii nobile create de celălalt.

Aproape că urăşte înseşi dragostea celuilalt, pentru că îşi dă seama ce frumos ar fi putut fi. Şi totuşi va căuta, inconştient, să o distrugă. Pentru că este prea greu să-şi transforme potenţialul în certitudine. Pentru că a jucat prea mult teatru la început şi deşi i-a reuşit atât de bine, profund se simte o fraudă.

Deşi el însuşi iubeşte cum îl vede celălalt, testul relaţiei îi arătă limitele propriei necredinţe în sine. Pentru că aici intervine orgoliul ridicol care spune: “Ia-mă aşa cum sunt, dar iubeşte-mă aşa cum mă imaginezi. Lasă-mă să fiu om, dar priveşte-mă că pe un zeu. Lasă-mă să fiu o fraudă, dar tratează-mă ca şi cum aş fi autentic. Crezi tu în mine în locul meu, pentru totdeauna, pentru că eu nu o voi face niciodată.” Şi relaţia va dura până când unul va obosi: fie unul să mai joace teatru pentru a-i menţine celuilalt speranţă, fie celălalt să se mai roage la un zeu inexistent.

Omul curajos însă, se va căţăra pe dragostea celuilalt către el însuşi. E un soi de profeţie autoimplinita – s-a dat mare şi pentru că celălalt l-a crezut, a şi devenit mare. Credinţa celuilalt în el îi este suficientă pentru a putea crede el însuşi în el. Pentru că acel om ştie că nu este o fraudă, ci pur şi simplu un adevăr nerostit care atunci când îşi întâlneşte cerneală, devine un manuscris.

Omul curajos îi reinventează celuilalt divinul, inventându-se astfel pe sine. Alchimizeaza cenuşa în diamant, pentru că se simte demn de dragoste şi mai mult, pentru că are dragoste de dăruit.

Sofia Dumitriu
Psiholog
www.artdevivre.ro
https://www.facebook.com/coaching.artdevivre