Iubitule, m-am săturat

Iubitule, m-am săturat. M-am săturat să-ţi explic în diagrame şi-n metafore nefericirea mea cu tine. Ştiu că eu trebuie să fiu cea care invită la deschidere, ştiu că eu trebuie să te explic pe tine ţie însuţi. Să-ţi fac tolerabile sentimentele pe care ţi le trezesc, să-ţi dau siguranţă că vei găsi mereu în braţele mele alintul iubirii necondiţionate. Să găseşti în îmbrăţişarea mea răzbunarea pentru orice înfrângere socială. Dar iubitule, m-am săturat, vorbeşte-mi.

Iubitule, m-am săturat să bat la porţi închise. Mi-am lăsat orgoliul deoparte de mult, şi am înţeles că eu trebuie să fiu mai tolerantă, mai înţelegătoare, să iert mai mult pentru că ştiu cuprinde cu inima mai mult decât poţi tu cu mintea. Şi cu toate astea, nu dai nici un semn că te faci bine. Eu te aştept iubitule, dar m-am săturat să tot trăiesc cu amintiri din viitor. Iubitule, vorbeşte-mi.

Iubitule, m-am săturat să-mi pun lacăt sentimentelor, de teamă că tu vei simţi că e prea mult şi nu mai poţi fi puternic de te laşi atins de vulnerabilitatea dragostei. Nu pot rămâne când tu nu mă înţelegi. Dacă nu mă pricepi, cum ai putea să mă iubeşti?….

Da, ştiu, o parte de neînţeles va fi mereu acolo, dar neînţelesul acela frumos, când eu înţeleg de ce nu ne oprim să întrebăm de drum când ne-am rătăcit, iar tu pricepi că am nevoie de atâţia pantofi, deşi nevoie n-am. Nu vreau acel neînţeles când tu decizi suveran că am toane, că sunt hormonală, că trebuie să fiu lăsată în pace că îmi trece. Iubitule, îmi trece, dar îmi trece şi de tine.

Iubitule, m-am săturat să nu îmi explici. M-am săturat să-ţi oblojesc frică că de-ţi voi şti povestea, n-am să te mai iubesc. Lasă-mă să te văd aşa cum eşti. Te-am ales deja, dragostea mea vine nu din judecarea celui care eşti, ci din siguranţa pe care mi-o dă deschiderea sufletului tău pentru a–mi povesti despre el, orice, totul.

M-am săturat de tăceri asurzitoare, vorbeşte-mi. Îţi ştiu toate necuvintele, le ştiu prea bine atingerea înfrigurată. Îţi vreau cuvintele, iubitule, dă-mi-le.

Iubitule, vorbeşte-mi despre tine, aş vrea să te-ntâlnesc. Ştiu că am atâtea calităţi, dar telepatia nu face parte din ele. Am făcut mai mult decât de jumătate din drum spre tine, ţi-am lăsat doar o mică parte, pentru că ştiu că mă testezi să vezi de merit să fiu eu aceea căreia să i te predai.

Iubitule, m-am săturat să-ţi găsesc justificări în faţa mea şi-a altora. Nici eu nu mă mai cred. Iubitule, eu pot să-ţi fiu Femeia, chiar înainte să-mi fii tu Bărbatul, dar dă-mi speranţă, arată-mi că exişti cum te-am visat eu cu ochii larg deschişi.

Iubitule, eu vreau să fiu supusă, dacă tu poţi domni cu adevărat. Doar admiraţia faţă de tine mă va îngenunchea vreodată, şi nu controlul sau manipularea ta. Nu vreau să îmi mimez dragostea şi fericirea, de frică de a te pierde. Îmi e mai frică de o viaţă trăită în moarte clinică emoţional, decât de singurătate.

Iubitule, să învăţăm cuvinte şi tandreţe, să învăţăm să ne privim cu adevărat şi să ne asumăm cum suntem. Iubitule, să ne vorbim. Să ne explicăm fiecare concept, să ne jucăm cu sensurile, fără a ne dori să avem dreptate fiecare în felul nostru. Ci să avem dreptate NOI. Să ne negociem subiectivităţile până când ne găsim pe NOI. Te las să fii TU, atâta timp cât mi-l dai şi pe NOI.

Iubitule, nu mai fugi. Povestea se repetă, cu fiecare femeie. Vorbeşte-mi, nu ai ce să pierzi ceea ce deja nu ai pierdut. Să reclădim acum ceea ce tăcerea şi orgoliul au sfărâmat atunci cu despărţirea noastră, cum spune cântecul, cum spune înţelepciunea.

P.S. Acest articol a fost scris pentru cei şi cele care nu îşi găsesc cuvintele. Necuvintele sunt problemă de fond a multor relaţii aflate în impas. Necuvintele, şi fricile din spatele lor.

Sofia Dumitriu Psiholog

www.artdevivre.ro
https://www.facebook.com/coaching.artdevivre