Vedere de la ţară - Preluca Nouă, satul cu 15 cimitire

În inima Maramureşului, toată lumea vine cu mare, cu foarte mare bucurie. Pentru că în sătucul Preluca Nouă, toate-s noi dar vechi sunt toate: şi porţile, şi casele, şi şura sunt decupate din basm. Şi reţeta de caş, şi migala dăltuitorilor în lemn, dar, mai ales, bunul simţ şi ospeţia localnicilor sunt adânc îndrădăcinate în alt timp. Tanti Aurelia e unul dintre păzitorii istoriei vii din părţile locului. Şi nu o face ca să impresioneze pe cineva, ci fiindcă e convinsă că aici şi aşa îşi are rostul viaţa ei. În sat nu mai sunt mulţi, vreo trei sute de suflete cu totul, adunaţi sub o sută de fumuri ridicate deasupra acoperişurilor din paie, puse cuşmă peste căsuţele colorate în azuriu sau cărămiziu. Iar viaţa lor se scurge strânsă într-un paradox: între frumuseţea răpitoare a ţinutului şi traiul greu într-un loc unde drumul asfaltat abia s-a căţărat timid acum ceva vreme şi unde după dispensar oftează, a durere, toţi bătrânii satului. Cu toate astea, prelucenii continuă să reziste şi să păstreze în picioare moştenirea lăsate dintr-o generaţie în alta. Prelucă, în dicţionar, e un soi de despicătură. Adică o deschizătură mare, ca o poartă miraculoasă, spre un tărâm în care pătrunzi cu ochii măriţi de uimire, cât ai Lizucăi în dumbrava minunată. Aici dumbrăvile şi culmile învelite în fâneţe sunt împărţite, fără vreo invidie, de vii şi de morţi. Satul nu are un cimitir sau două, ca în mai toate aşezările ştiute. Nici trei. Are cincisprezece cimitire! Oamenii i-au păstrat pe cei duşi cât mai aproape de ei, pentru că, atunci când scot apă pentru setea celor vii, să stropească şi florile de pe mormânt. În satul cu cimitire în fundul curţii, teama de moarte nu îşi găseşte locul iar calea spre eternitate se măsoară în paşii până la prima cruce.