Exercitiul de empatie extrema pe care l-am facut cu foarte multi oameni, mi-a adus si privilegiul exceptional de a privi adanc dincolo de masti si de ipocrizii, dar si o statistica cinica: este aproape science fiction sa ne pricepem unii pe altii. Asta pentru ca sabia rusinii atarna deasupra egoului fiecarui om: rusinea de a comunica deschis si asumat adevaratele nevoi si asteptari, rusinea de a corecta cu tact si gratie poticnirile gresitorilor nostri. La timp.

O rusine cu radacini intr-o morala incerta, nedezbatuta de forul interior, imprumutata din surse dubioase si de mult uitate ( scoala, mentori media, prieteni umblati prin lume sau doar mai buni oratori, literatura oculta dezvrajita de orice substanta insa).

De aceea sunt astazi un avocat al comunicarii extreme, pentru ca, pe langa faptul ca de-abia iti este clar tie ce simti si ce vrei, cu greu reusesti sa transmiti prin cuvinte ceea ce simti. Urmeaza partea a doua, cea a destinatarului care are propriile filtre de a asculta realitatea. Intrucat vedem si auzim doar ceea ce ne permite egoul sa vada.

Intr-un final, mesajul ajunge la mintea celuilalt la o palida minima, poate nici 30% din ce ai intentionat tu sa spui – atunci cand chiar vrei sa spui. Labirintul comunicational implica insa si o multime de rusini, vini si frici care viciaza ceea ce vrei sa spui, facand ca mesajul sa ajunga la destinatar cu atat mai metamorfozat. Si nu in bine.

O alta enigma comunicationala ii face pe unii sa isi manifeste dragostea in orice alta forma decat cea clasica, romantica, desueta si vulnerabilizanta. Astfel ca ei iti vor spune “te iubesc” intr-o alta limba, cea a reprimarii si a fricii de vulnerabilitate: prin gelozie, prin control, prin manipulare, prin dominare.

Acesti oameni au o relatie bipolara cu sentimentul de incredere: e lucrul dupa care tanjesc cel mai mult, sa poata intr-un sfarsit esua pe tarmul sigur al unei alte fiinte, macar si doar pentru a se odihni si a respira. Si in acelasi timp, ranile trecutului, atunci cand au avut incredere intr-un parinte care nu-si merita acest drep si care nu l-a prins in brate, atunci cand inca avea nevoie de protectie, fizica sau emotionala, il fac sa se invarta in cerc in jurul tau, nelasandu-te nici sa traiesti, nici sa mori.

Astfel de oameni nasc in ceilalti un sentiment profund de atasament, pentru ca celalalt isi da seama ca pe dinauntru se ascunde de fapt un copil speriat, si nu un predator social. Si vor vrea sa ajute acel copil interior iar acesta este un mecanism extrem de adictiv intr-o relatie: salvatorul si victima.

Fiecare ne salvam unii pe altii intr-o dragoste: ne salvam de propriul ego, fiind dincolo de puterea noastra de a mai pune pe primul loc fericirea proprie. Iar uluirea de pe urma este cea cand descoperi ca esti cu adevarat mai fericit fericindu-l pe altul. Iar apoi ne salvam prin dragostea celuilalt, de dragul careia vom vrea sa ne ridicam la inaltimea imaginii idealizate pe care o are indragostitul despre noi.

Virtutile terapeutice ale iubirii sunt limitate insa, si de aici apar majoritatea dramelor relationale: cerem de la o iubire sa faca tot drumul catre constructia acelei imagini de sine fata de care avem pana la urma cea mai profunda iubire. Pentru ca intr-un final suntem cu totii narcisisti, indragostiti de noi insine si mai ales de ceea ce am putea fi, asa cum ne-au visat zeii, parintii sau un muritor prometeic indragostit de noi.

Intelepciunea populara a sintetizat de mult ceea ce noi, nemultumitii de simplitate, suferinzii social de snobism intelectual, am cautat in explicatii complexe. “Nu cere mai mult decat poti da” este regula de doi simplu care sta la baza unei relatii. Gandeste-te ce ai oferit tu cu adevarat intr-o relatie, cand ai iesit din sfera ta de confort pentru a fi langa celalalt. Si doar atunci judeca-l pe celalalt, cand bilantul iti confirma dreptul de a cere (socoteala).

Thomas Szasz, un psihiatru critic si rebel al stiintelor psihologiei, spunea ca nu exista psihologie. Exista doar biografie si autobiografie. Adica un alt mod de a spune ca psihicul este negocierea intre cum ne vad ceilalti si cum ne vedem noi insine. Intotdeauna ne cautam oglinzile umane care sa ne reflecte cel mai frumos, cat mai aproape de imaginea ideala pe care ne-am creat-o despre noi insine.

Atunci cand o astfel de oglinda investita cu credinta nu te mai reflecta asa cum te vrei tu, opreste-te si te intreaba. Esti tu neclar sau se vad si umbrele acum? Si daca oglinda s-a spart, nu-ti sparge tot restul obiectelor din casa sufletului de dragul de a semana cu cioburile odata iubite dintr-o oglinda.

Pentru ca exista intoarcere de pe taramul vietii si mortii iubirii. Exista rascumparare. Tema invierii e atat de populara in societate, de la motivele relgioase la cel al pasarii Phoenix, tocmai pentru ca este o necesitate, o mostenire evolutiva care nu ne lasa sa ne oprim din devenire.

Dragostea invinge totul intr-un final, insesi iluzia ce ti-ai facut-o despre ea. Abia apoi, renascut din cenusa amagirilor si dezamagirilor, poti iubi cu litere mari, cu bolduiri elegante, copiate din manuscrisul omului nou care ai devenit tu.

Citeste mai multe pe: www. artdevivre.ro