Atac la panica şi nu de panică!

Pentru că atacurile de panică sunt apoape inevitabile, pentru că viaţa este inevitabilă şi pentru că nevoia de control este din ce în ce mai mare într-un haos de opţiuni, de informaţii şi mai ales, într-o anomie şi demitizare amplificată a societăţii.

Pentru că un om lucid va vedea dramă. Pentru că un om conştient şi realist nu se poate păcăli uşor ci vede nebunia pentru ceea ce este. Oamenii depresivi sunt de fapt oameni prea realişti – asta spune ştiinţa. Un om excesiv de optimist este un om care fie este rupt de realitate şi trăieşte într-un tărâm magic al energiilor şi vibraţiilor, fie un om care după ce a văzut mizeria, a ales totuşi, conştient, să creadă într-un viitor pozitiv.

Aproape orice om care se respectă, pe el şi viaţa, a avut un atac de panică în viaţa lui. Adică inima îţi bate la porţile minţii cu o prezenţă ce nu poate fi ignorată, oxigenul, deşi luat în doze mari, pare a fi dispărut miraculos, iar agitaţia din corp şi din minte te paralizează în non acţiune. E vorba de o supradoză de adrenalină pe care corpul tău o secretă haotic, un semnal că există pericole nedesluşite în jur, că ceva trebuie făcut.

Mecanismul lor e de-a dreptul hilar: ajungi să te pancihezi de panică însăşi, rămâi mai treaz ca oricând, urmărindu-ţi obsesiv reacţiile să vezi dacă ţi se repetă, timp în care începe un cerc vicios al gândurilor negative: dar dacă nu-mi revin, dar dacă nu o să mai pot lucra, dar dacă înnebunesc, dar dacă ceilalţi or să vadă, dar dacă o iau razna?! Şi devine un soi de profeţie autoimplinita, similară unui bărbat căruia, odată ca niciodată, i s-a întâmplat o pană de erecţie – data viitoare va fi extrem de focusat să vadă dacă i se repetă, şi tocmai anxietatea de performanţă îi va confirma scenariul negativ.

Atacurile de panică nu vin din senin. Sunt un semnal că dezordinea din tine e reprimată de prea mult timp, sunt un semnal că eşti încordat de prea mult timp să fii în control absolut, sunt un semnal că eviţi să iei decizii greu de luat, sunt un semnal că eşti prea de mult timp îngrijorat şi că ai uitat să te mai şi bucuri.

Şi mai ales sunt un semnal că e timpul să te cauţi. Şi la doctor şi la psiholog, că e momentul unei curăţenii primavaretece, să-ţi disciplinezi mintea să gândească correct, să pui pe rafturile uitării oameni şi evenimente care te-au dezamăgit. Să pui la locul lor şi regretele şi vina, să te ierţi şi pe tine că nu ai avut atunci mintea de acum, şi pe toţi ce ţi-au greşit că nu au avut atunci mintea pe care o vor avea cândva.

Atacurile de panică sunt un simptom al unei vieţi care ţi se întâmplă în timp ce tu faci planuri pentru cum să ţi-o trăieşti pe viitor. Gândirea anticipativă şi proiectiva are farmecul ei: ne plac reveriile, iar paradoxul este că trăim mai frumos în imaginaţie sau în visele altora, decât în realitatea noastră. Dar este şi dezastruoasă, pentru cei înclinaţi către control şi îngrijorare nu va face decât să amplifice frică şi panică. Pentru că nu vei putea controla tot timpul oameni şi evenimente, şi înţelegând asta trebuie să înveţi să accepţi şi dezamăgirea şi eşecul.

Atacurile de panică nu sunt deloc un semn că vei înnebuni, ci un semn că trezirea îţi bate la uşă şi că oricât ai fugit de introspecţie şi de alte sentimente, ele nu mai pot fi reprimate. Da, poate că ai nevoie de medicamente în prima fază pentru a-ţi calma creierul – un om inteligent ştie când să ceară ajutorul.

Mai multe pe artdevivre.ro
Sofia Dumitriu Psiholog www.artdevivre.ro
https://www.facebook.com/coaching.artdevivre