“Acum ori niciodată”. Acum! Ori... Niciodată?

14 mai, ora 20:00, Teatrul Naţional, Sala Pictură

Trei foşti chelneri – maximum şefi (?) de sală – convertiţi peste noapte în juraţi îşi permit arogante şi comportament mitocănesc într-un show televizat la o oră de maximă audienţă doar pentru că lumea vrea să vadă cum de jos se ajunge sus şi mai eşti şi bine plătit pentru asta. Aşa da bine, asta e modelul. Buuun. Tot la televizor, nişte fete – foste (sau/şi actuale) dame de companie - ne dau lecţii de viaţă din vârful unor foste buze naturale, de la înălţimea unor sâni (oare?) umflaţi cu ce-a mai descoperit specialistul în chirurgie estetică. Poţi să te amuzi sau să te revolţi. Că uite cine e luat/ă drept model. Că uite cine serveşte drept exemplu de cum se reuşeşte în carieră. Preferăm – din moliciunea fotoliului şi a papucilor - să ne uităm şi să facem haz de necaz decât să dăm un telefon indignat la postul tv cu pricina şi să ne spunem păsul. Alte exemple de pe micul ecran? Stop! Să nu cădem în derizoriu. Televizoru-i televizor, cu modelele şi clişeele lui cu tot, viaţa personală-i viaţă personală, aşa cum e ea.

Nouă nu ni se pot întâmplă dintr-astea, pentru că - nu-i aşa? - avem o familie-model. Mai bine mergem la teatru. Acolo – dincolo de faptul că e un mediu select – nu ne putem aştepta să dăm nas în nas cu propriile himere. Ororile sunt doar la teveu şi, oricum, nu ni se întâmplă tocmai nouă...

Subiectul e simplu. Simplu de recunoscut, vreau să spun. Pe asta a mizat, pesemne, şi dramaturgul contemporan rus Valentin Krasnogorov atunci când a acris piesa “Acum ori niciodată”. Soţul şi soţia îşi aniversează căsătoria, aşa cum îi şade bine unei familii decente. Într-un cadru intim, la ei acasă. Invitaţi de onoare, “cea mai bună prietenă” a soţiei şi “cel mai bun prieten” al soţului. Totul pare în regulă. Pare. Soţii pare că se iubesc. Pentru că dincolo de aparenţe se desfăşoară totul. Soţia se iubeşte cu “prietenul adevărat” al soţului”, soţul trăieşte cu “prietena adevărată” a soţiei. Soţia vrea să divorţeze şi să se mărite degrabă cu amantul, care n-are niciun chef de a doua căsătorie. A doua? Da. Pentru că amantul a mai fost însurat. A fost, ce mare brânză? Da, dar cu cine? Ei bine, exact cu juna care îl râvneşte pe soţ. Prietena “cea mai bună” a consoartei, deh. O scorpie, un sloi de gheaţă, spune fostul ei soţ. O părere total opusă are despre ea actualul ei iubit, soţul soţiei care-şi celebrează “fericitul”mariaj alături de amant/amantă. Nimeni nu bănuieşte adevăratele relaţii în care se zbate fiecare ca-ntr-o pânză de păianjen. Soţii n-au curaj să-şi spună adevărul în faţă. Preferă să se mintă frumos până când celălalt o lua taurul de coarne. Care celalat? Soţul sau amantul? Sau poate ea s-a săturat şi face prima un pas în afara cercului. Care ea? Soţia sau amanta? Soţul se gândeşte că, odată liber, nu s-ar recăsători, pentru că: “Uite ce-ţi voi spune eu: o căsătorie fericită e o iluzie optică. Dintr-o parte ţi se pare că e bine, dar din interior constaţi că nu e de fapt nimic bine. Şi nici nu poate fi. Doar că unii ascund asta mai bine decât alţii”. Şi, oricum, prea mult bine naşte plictiseală: „Văd de exemplu pe stradă o femeie tânără, frumoasă, luminoasă, o privesc şi mă topesc tot, dar în acelaşi timp mă gândesc: oare şi de asta s-a săturat deja cineva?”. Soţia, în schimb, se gândeşte că odată scăpată de sub jugul actualei căsnicii, să se mărite cu amantul. Nu-i place singurătatea, s-a obişnuit să aibă un statut, doar familia e celulă de bază a societăţii, nu? Nici cei doi excentrici cercului marital nu-s mai prejos. Amantul n-o vrea de soţie pe nevasta prietenului, iubita soţului abia asteabta să-l ia de bărbat. Dar nimeni nu face nimic. Se uită că la televizor la propriile vieţi şi – interior – se arătă cu degetul unul pe celălalt. Uitând că cine arată cu degetul spre cineva îndreaptă trei degete către sine însuşi. Consumatori pasivi ai propriilor drame. Fosta mare iubire a devenit prin vreme duşmanul de moarte. Dar nu noi suntem vinovaţii, pentru că „l'enfer c'est les autres”...

Dacă v-am speriat un pic, nu asta a fost scopul. Nici pe departe. Piesa lui Krasnogorov, deşi amară, e totuşi o comedie. Spectatorii râd. Replicile pline de umor stârnesc hohote spontane. „Multă lume <fericită> în sală!”, îmi şopteşte, la vizionare, prietena din dreapta. Fericită-nefericită, tipologiile şi – poate – circumstanţele au fost recunoscute. Pentru că teatrul e oglinda vieţii. E viaţa, cu toate ale ei.

Unul dintre cei mai talentaţi actori români, Mihai Constantin, semnează, de astă dată, regia acestui spectacol, dovedind măiestrie şi subtilitate în rezolvarea scenelor şi în „dirijarea” unei echipe de actori demne de toate aplauzele: Mirela Oprişor – Soţia, Şerban Pavlu – Soţul, Nicoleta Lefter – Prietena, Gigi Ifrim – Prietenul.

Aşteptaţi-vă la un spectacol scris şi jucat în cheie comică despre iubire, convenţii, familie, divorţ, frică, (ne)răbdare, inerţie, pofta de a o lua de la capăt, lehamite. Viaţa noastră, cea de toate zilele. Şi nu ziceţi niciodată „niciodată”, pentru că (ț)i se poate întâmpla oricui. Spuneţi mai bine: Acum! Ori... Niciodată?

Dacă v-am făcut curioşi, puteţi vedea acest spectacol – o producţie a ON STAGE - pe 14, respectiv 29 mai, de la ora 20.00, la Sala Pictură a TNB. (Claudia Daboveanu)