Ce se întâmplă cu noi după ce murim? Mărturiile celor care au fost “vizitaţi” de DINCOLO îţi spun ADEVĂRUL
Publicat pe 19.04.2016 la 12:26 Actualizat pe 19.04.2016 la 19:44
Când pierdem pe cineva drag, gândul de a nu-l mai revedea vreodată este cel mai obsesiv. În capul nostru se derulează, ca-ntr-un film surd, o mulţime de întrebări: ”oare ce se întâmplă cu sufletul după moarte?; oare îl voi mai întâlni vreodată pe cel pierdut?; dar chiar nu mai există nimic dincolo sau, dimpotrivă, este o lume mai bună?”.
mirror.co.uk
Când pierdem pe cineva drag, gândul de a nu-l mai revedea vreodată este cel mai obsesiv. În capul nostru se derulează, ca-ntr-un film surd, o mulţime de întrebări: ”oare ce se întâmplă cu sufletul după moarte?; oare îl voi mai întâlni vreodată pe cel pierdut?; dar chiar nu mai există nimic dincolo sau, dimpotrivă, este o lume mai bună?”.
Deşi scepticii nu cred într-o viaţă viitoare şi nici că sufletul celui mort ar mai putea, cumva, interacţiona cu cei vii, există persoane pentru care moştenirea persoanei decedate înseamnă mai mult decât nişte fotografii sau, eventual, bunuri materiale: vizitele spiritelor celor dragi, care nu i-au părăsit niciodată!
Şi să ştiţi, că astfel de fenomene au trăit, chiar cei care nu cred, iar acestea se numesc ştiinţific “experienţe halucinatorii post-deces”. Aşadar, oricât de alarmant ar suna, există mărturii cutremurătoare ale celor care susţin că au fost contactaţi de dincolo de morminte. Oare sufletele celor care ne părăsesc...nu ne părăsesc niciodată? Haideţi să aflăm.
“îl văd pe cel care cotrobăie prin camera mătuşii mele”
“Socrul meu a murit în 2002, pe când fiul meu avea doi ani. Cel mic obişnuia să mai doarmă acasă la mătuşa mea, o dată pe săptămână. Aceasta îl ţinea într-o cameră la etaj ca să se joace. Într-una din seri mă anunţă speriată că cineva i-a invadat casa. L-am întrebat apoi pe băiat, dacă el este cel care se joacă în camera unchiului şi mi-a spus că nu. Apoi a strigat: “Mami, eu îl văd de fiecare dată un bărbat urcând scările şi ducându-se în camera mătuşii! Credeam că este tatăl ei!” - Nicola, Middlesborough
“Cred că voia să-mi cunoască bebeluşul!’”
“Am născut-o pe fiica mea, Ella, doar la câteva luni după moartea bunicii mele. Ştiu că i-ar fi plăcut s-o vadă pe cea mică, era foarte încântată încă de când o aveam în pântece. La un moment dat, am văzut o figură veghind la pătuţul bebeluşului! Am luat-o instantaneu şi am fugit acasă, la mama. Ea mi-a spus că poate am visat, dar nici nu mă pusesem în pat. Acea figură avea aceeaşi statură cu a bunicii. Când m-am întors să văd dacă mai era acolo, am putut observa o lumină strălucitoare, exact în colţul în care stătea. Cred cu tărie că bunica doar a vrut să-şi cunoască strănepoata!” Rachael, Lancashire
“Cineva mă privea întruna!”
"O simţeam mai mult ca pe o prezenţă, decât ca pe o “apariţie”! Se întâmpla pe vremea când eram bolnavă! Eram la pat şi abia puteam să respir! Îmi amintesc că mama venise la mine în camera, să vadă cum mă simt! După ce a plecat, încă puteam să simt o prezenţă, care mă veghea, de la marginea patului. Deşi ştiam că ar trebui să mă sperii, dimpotrivă, am simţit căldură şi siguranţă, şi dintr-un anumit motiv, am ştiut că “aceea” era, de fapt, mătuşa mea."
