Insula Paştelui este o insulă polineziană din sud-estul Oceanului Pacific, aflată în cel mai sud-estic punct al triunghiului polinezian.

Teritoriul special al statului Chile, anexat în 1888, Insula Paştelui este faimoasă pentru cele 887 de statui monumentale, denumite moai, statui create de către primii locuitori ai insulei.

Râpă Nui este considerată de către UNESCO drept patrimoniu universal, cea mai mare parte a insulei fiind declarată Parc Naţional (Parcul Naţional Râpă Nui).

Etnografii şi arheologii susţin că atât aducerea bolilor de către europeni cât şi deportarea locuitorilor pe post de sclavi, sunt cauzele care au devastat populaţia indigenă în secolul XIX şi au avut un impact social mult mai mare decât declinul mediului înconjurător, dar şi apariţia de specii noi de animale pe insulă (şobolanii şi oile), aduse de către colonişti, au avut un impact devastator asupra florei locale, care aproape că a dispărut între anii 1930-1960.

Numele de „Insula Paştelui” a fost dat de către exploratorul olandez Jacob Roggeveen, primul vizitator european, care a descoperit insula în duminica Paştelui din 1722 în vreme ce caută o altă insulă (Insula lui Davis) şi a denumit-o Paasch-Eyland (Insula Paştelui în olandeză).

Numele polinezian al insulei, „Râpă Nui” sau „Marea Vâsla”.

Sunt câteva ipoteze care încearcă să precizeze care ar fi numele „originar” pentru Insula Paştelui, spre exemplu Te pito o te henua, adică „Buricul Pământului” sau „Capătul lumii”. Pito înseamnă şi buric dar şi cordon ombilical, iar insulă era considerat a fi legătura dintre lumea celor vii (kainga) şi lumea spirituală Po, care se afla în adâncurile oceanului, departe spre est. Atâta vreme cât Insula Paştelui este extremul estic al insulelor polineziene, este posibil ca numele să se refere la capătul lumii celor vii.

Al doilea înţeles al numelui s-a pierdut. Unele tradiţii orale susţin că insula s-ar fi numit mai întâi Te pito o te kainga a Hău Maka, adică „Micul petec de pământ Hău Maka”.

Un alt nume atribuit insulei, Mata-ki-Te-rangi, înseamnă „Ochiul care priveşte spre cer”.

Râpă Nui are o lungime de 24,6 kilometri, o lăţime de 12,3 kilometri, iar forma sa este asemănătoare unui triunghi. Suprafaţa este de 163,6 km² şi o altitudine maximă de 507 metri. În interiorul insulei se găsesc trei Rano (lacuri vulcanice cu apă dulce).

Nu există nici un curs de apă permanent.

Insula Paştelui are un climat umed subtropical maritim. Cele mai joase temperaturi sunt în jur de 18 °C ce se înregistrează în iulie şi în august iar cele mai ridicate, în jur de 28 °C, se înregistrează în februarie, adică în sezonul de vară al emisferei sudice.

Insula Paştelui este o insulă vulcanică, creată de trei vulcani foarte apropiaţi, acum stinşi.

Terevaka este cel mai masiv dintre aceştia şi se afla în partea de nord. Ceilalţi doi: Poike şi Rano Kau, se afla dispuşi la est şi sud împreună dând formă caracteristică, de triunghi, a insulei. Există şi numeroase alte cratere secundare precum şi peşteri vulcanice, inlcusiv galerii săpate de lavă.

Insula Paştelui, împreună cu insuliţele din preajma - Motu Nui, Motu Îţi - reprezintă piscul unui vulcan submarin care se ridică la peste două mii de metri deasupra fundului oceanului. Insula Paştelui face parte din creasta Sala y Gomez, un lanţ muntos submarin care începe cu muntele Pukao şi continuă cu muntele Moai, munţi submarini aflaţi la vest de Insula Paştelui.

Pukao, Moai şi Insula Paştelui s-au format în ultimii 750.000 de ani iar cea mai recentă erupţie a acestor vulcani a avut loc în urmă cu o sută de mii de ani.

Istoria insulei Râpă Nui este frământata şi controversată. Locuitorii săi au îndurat în decursul vremii perioade de foamete, epidemii, războaie civile, raiduri ale căutătorilor de sclavi, colonialism, despădurire aproape totală, declin demografic în câteva rânduri. Cu toate acestea, pascuanii au lăsat o moştenire culturală care le-a adus o faimă invers proporţională cu numărul lor.

Ahu Tongariki în apropiere de Rano Raraku, 15 moai ahu dezgropate şi restaurate în 1990.

Multă vreme s-a considerat că insula a fost populată pentru prima dată în anii 300-400 era noastră, cam în aceiaşi perioada în care oamenii au ajuns în Hawai. Datări recente prin metoda C14 (carbon radioactiv) au împins perioadele de colonizare din aproape întreaga Polinezie cu câteva secole mai târziu. Primii colonişti ai insulei au sosit aici undeva între 700 şi 1100 era noastră. Conform tradiţiei orale, prima aşezare umană a fost ridicată lângă plajă Anakena. Într-un studiu recent, realizat de arheologii Terry Hunt şi Carl Lipo, se susţine următoare idee: „Datările prin radiocarbon pentru cele mai timpurii straturi arheologice la Anakena conduc la concluzia că insula a fost colonizată relativ târziu, în jurul anului 1200.

Insula a fost, cel mai probabil, populată de către polinezieni care au ajuns acolo pe canoe sau catamarane. Aceşti navigatori au pornit fie din Insulele Marchize (la 3200 kilometri distanţă) fie din Insulele Gambier (insula Mangareva, aflată la 2600 kilometri distanţă).

Atunci când căpitanul Cook a vizitat insula, unul dintre membrii echipajului sau, care era polinezian din Bora Bora, a fost capabil să comunice cu locuitorii insulei. Limba cea mai asemănătoare cu pascuana este mangarevana: între cele două limbi se remarcă o similitudine de 80%.

În 1999 a fost realizată o călătorie cu ambarcaţiuni polineziene din insula Mangareva spre Insula Paştelui. Călătoria a durat 19 zile.

Se spune că la început exista pe insula un sistem de clase foarte clar delimitate, având în frunte un „ariki”-mare şef investit cu puteri depline peste celelalte noua clanuri care erau conduse, fiecare, de către un alt şef.

„Ariki” era cel mai în vârstă descendent direct al lui Hotu Matua, legendarul „descălecător”.

Cel mai vizibil element al culturii pascuane este producţia masivelor Moai, statui din rocă vulcanică a căror masa poate ajunge la sute de tone. Aceste statui reprezentau înaintaşii zeificaţi ai locuitorilor insulei. Se credea că între cei vii şi cei morţi exista o legătură simbiotică prin care înaintaşii asigurau celor vii tot ceea ce aceştia aveau nevoie: sănătate, recolte bogate, fertilitatea turmelor, noroc etc., iar aceştia din urmă, prin ofrandele lor, asigurau morţilor un loc mai bun în lumea spiritelor.

Majoritatea aşezărilor se regăseşte în apropierea coastelor iar statuile Moai sunt înşirate la fel, pe toată întinderea coastelor insulei, cu faţa spre interior, supraveghind urmaşii şi cu spatele spre lumea spiritelor din ocean.

Pe măsură ce insulă s-a suprapopulat iar resursele au scăzut, războinicii matatoa au început să capete o influenţă din ce în ce mai mare. Astfel, cultul strămoşilor a decăzut şi a făcut loc unei noi credinţe: cultul Omului Pasăre care păstra conceptul iniţial de legătură între cei vii şi cei morţi, dar această legătură nu mai era realizată prin statui ci prin intermediul unui ales dintre cei vii. Reprezentantul celor vii în relaţia cu lumea morţilor era ales în cadrul unei competiţii în care zeul Makemake - creatorul oamenilor juca un rol important. Aceasta competiţie presupunea că pretendenţii la titlul de om pasăre să înoate până la Motu Nui -o insuliţa învecinată aflată la circa un kilometru de coastele Insulei Pastelui- prin apa plină de rechini şi să revină de acolo cu un ou de pasăre şi purificat spiritual. Katherine Routhledge a strâns în mod sistematic tradiţiile insulei în decursul expediţiei sale din 1919; ea a arătat că întrecerea sau competiţia prin care era desemnat omul pasăre sau tangata manu, a început în jurul anului 1760, după ce primii europeni au vizitat insula, şi s-a încheiat în 1878 odată cu ridicarea primei biserici de către misionarii catolici.

Primul contact al europenilor cu Insula Paştelui s-a petrecut pe 5 aprilie1722, când navigatorul olandez Jacob Roggeveen a ajuns pe insulă. Popasul expediţiei a durat o săptămână, timp în care au fost culese primele date despre locuitori.

Următorul contact cu europenii s-a petrecut pe 15 noiembrie 1770, când două corăbii spaniole, San Lorenzo şi Santa Rosalia, au acostat la ţărmul insulei. Vizitatorii din 1770 au menţionat faptul că insulă era necultivata pe largi suprafeţe iar litoralul era plin de siluetele statuilor.

În 1774 exploratorul britanic James Cook ajunge pe Râpă Nui. Consemnările acestuia menţionează statuile ca fiind în paragină iar câteva chiar trântite la pământ.

În 1825 navă britanică Blossom ajunge la ţărmul insulei. Rapoartele relatează că nici o statuie nu era în picioare.

Au existat mai multe încercări de debarcare pe insulă în decursul secolului XIX, dar lucuitorii au fost extrem de ostili la orice încercare.

În 1862 insula a cunoscut un raid al negustorilor peruvieni de sclavi. Răpirile au continuat preţ de câteva luni, timp în care au fost capturaţi sau ucişi circa 1500 de oameni. Printre locuitorii se regăsea şi conducătorul suprem al insulei, moştenitorii săi, şi cei care erau capabili să scrie şi să citească inscripţiile rongorongo, singurele dovezi ale unei scrieri polineziene descoperite până acum. Când traficanţii de sclavi au fost obligaţi să-i repatrieze pe polinezienii răpiţi dintr-o serie de insule din Pacific, au debarcat cu bună ştiinţă şi purtători de variolă, fapt care a condus la o epidemie devastatoare ce s-a răspândit din Insula Paştelui până în Insulele Marchize. Populaţia s-a redus atât de mult încât morţii nu mai erau îngropaţi.

Tuberculoza, adusă pentru de vânătorii de balene la mijlocul secolului XIX, făcuse primele victime atunci când o nouă epidemie a fost declanşată (involuntar) de Eugene Eyraud - primul misionar creştin care a murit de tuberculoza. În urma noului val de îmbolnăviri, un sfert din populaţia insulei a dispărut.

Jean-Baptiste Dutrou-Bornier a cumpărat întreaga insulă mai puţin pământurile misionarilor de la Hanga Roa şi a strămutat câteva sute de pascuani în Tahiti ca muncitori în slujba susţinătorilor săi.

În 1871 misionarii, aflaţi în conflict cu Dutrou-Bornier, au evacuat întreaga populaţie a insulei (mai puţin 171 de locuitori) în Insulele Gambier. Din cei 171 rămaşi, majoritatea erau bătrâni. În 1877 mai existau doar 111 pascuani şo doar 36 au avut urmaşi. Din acest moment populaţia insulei a cunoscut o creştere constantă. Însă cu un procent de 97% dintre locuitori dispăruţi într-un răstimp relativ scurt, aproape întreaga moştenire culturală a insulei s-a pierdut.

În 8 septembrie 1888, Insula Paştelui a fost anexata la Chile de către Policarpo Toro, printr-un tratat.

Până în anii 1960, pascuanii au fost forţaţi să locuiască în Hanga Roa în vreme ce restul insulei era închiriată de către Williamson-Balfour Company şi folosită ca saivan şi fermă pentru oi (până în 1953).