Cum ați descrie copilul român? Ce factor(i) îl influențează cel mai mult?

Copilul român este, încă, „însetat” după atenţie şi conectare, este probabil cea mai mare provocare pentru familiile din România. Deoarece este extrem de dificil pentru un părinte să ofere ceea ce nu a primit la rândul lui în copilărie.

Din această perspectivă avem nevoie să creştem, să ne depăşim punctele vulnerabile şi să-i ferim pe copiii noştri de un traseu de viaţă despre care ştim că nu este eficient. Însă la fel de multă nevoie are un copil şi de „cele trei stele” aşa cum îmi place mie să spun: siguranţă, structură, stimulare. Atenţia este greu de oferit deoarece aceasta nu trebuie să fie nici prea multă şi nici prea puţină, echilibrul este cheia în tot ceea ce înseamnă inteligenţă relaţională.

Avem mare nevoie ca părinţii din România să ţină cont de vârsta copilului şi de nevoile specifice acestuia atunci când iau decizii în legătură cu schimbările din familie. Deoarece la o vârstă mică prea multă structură poate să dăuneze, pe când la o vârstă mai mare prea multă permisivitate poate să fie extrem de periculoasă.

Indiferent de alegerile adulţilor important este să rămână conectaţi la copil şi la realitatea acestuia.

Cum arată o relație/raport sănătos părinte – copil și copil-părinte? Ce înseamnă implicare parentală?

Respectarea granițelor este una dintre cele mai importante maniere prin care părinții își reamintesc că ei și copiilor nu au aceeași identitate. Însă cu toate acestea, conectarea dintre aceștia este mult mai profundă decât ar putea fi percepută cu ochiul liber.

Un alt element cheie ale al unui parentaj sănătos este: dacă vrem să avem mai bine grijă de copiii noștri, trebuie să avem mai bine grijă față de noi înșine. Adică a urmări starea de bine a copilului, înseamnă a urmări și starea de bine a părinților. Aceștia au nevoie de introspecție și auto-reflecție și ajutor în a sorta ceea ce au descoperit. Astfel vor putea să-i ofere copilului ceea ce acesta are nevoie și anume șansa de a deveni o identitate autonomă și independentă care la nevoie poate cere sprijinul celor dragi.

Parentingul inconștient rezidă adesea din incapacitatea părintelui de a discrimina între nevoile sale și ale copilului său. Una dintre cele mai solicitante responsabilități din viața unui părinte este experiența de a fuziona cu nou născutul și apoi într-o manieră graduală să-l ajute pe copilași să devină o persoană diferită de părinte – să observe maniera în care copilul este diferit și să respecte aceste diferențe, nu doar prin acceptarea acestor ci și prin exprimarea unor aprecieri. Astfel putem explica paradoxul separării prin conectare.

Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai mare provocare în a fi părinte în România anului 2014?

Să-şi permită să fie părinţi diferiţi de modelele oferite de părinţii lor.

Este o mare provocare să îndrăznesc să mă uit în universul interior, să înţeleg de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, să integrez aceste experienţe într-o poveste personală cu sens şi apoi să fac diferenţa între mine şi copilul meu. Aici avem nevoie de multă auto-cunoaştere şi multă informaţie.

Avem nevoie să învăţăm să fim parteneri în cuplu şi să învăţăm să fim părinţi. Avem nevoie de informaţie adevărată, practică şi cât mai eficientă.

Tipul de legătură dintre mamă și tată influențează creșterea și dezvoltarea copilului. Sunt părinții români atenți la această variabilă? Ce sfaturi le-ați da?

Pe măsură ce oamenii de știință au devenit mai interesați de cunoașterea relației părinte-copil, aceștia au început să creioneze o concluzie destul de surprinzătoare: oamenii care ating cel mai înalt nivel al succesului în relația de cuplu sunt cei care se descurcă cel mai bine și în relația părinte-copil. De ce?

În parte, deoarece relația de cuplu și relația părinte-copil au câteva aspecte extrem de importante în comun. Ambele relații sunt parte ale unui minunat proces de creștere și dezvoltarea interpersonală. Ambele relații încep cu etapa de atașament, după care se îndreaptă spre un stadiu al luptei pentru putere, ajungând în final (dacă sunt inteligenți și suficient de norocoși) la ceea ce numim o relație de interdependență sănătoasă.

În timp ce experiențele noastre din copilărie, bine stocate la nivelul sistemului limbic, modelează ambele relații într-o manieră fundamentală: alegerile maritale/de cuplu sunt influențate de o imagine inconștientă a părinților noștri.

Iar strategiile de parenting pe care le folosim în creșterea copiilor sunt semnificativ influențate de experiențele din copilărie avute în casa în care am crescut și pe care le cărăm după noi oriunde ne-am afla. Însă în aceeași măsură există și câteva diferențe semnificative între cuplu și parentaj.

Este foarte important să nu ne așteptăm ca un copil să ne satisfacă nevoile în aceeași manieră în care sperăm să fie satisfăcute de către partenerul de viață. De asemenea obligațiile și responsabilitățile față de copiii noștri sunt semnificativ diferite de obligațiile și responsabilitățile noastre față de partener/ă.

„Dependeţa” la adulţi era patologizată, azi însă ştim că aceasta este parte a unui tipar normal de relaţionare

Putem spune că suntem extrem de norocoşi, deoarece în ultimii ani cercetările din sfera psihologiei sociale au făcut progrese spectaculoase şi fără doar şi poate avem o nouă ştiinţă a iubirii. Foarte pe scurt iubirea la adulţi nu mai este un mister.

Ceea ce ne arată aceste descoperiri recente este că tiparul iubirii adulte este în fapt o „variantă upgradată” a relaţiei mamă-copil.

Aceeaşi nevoie de conectare, de reasigurarea şi de confort emoţional care defineşte conectarea părinte copil este definitorie şi pentru relaţia de cuplu.

Aceleaşi furtuni emoţionale la despărţire sau pierdere le trăim şi atunci când partenera/ul este inaccesibil. Aceste rezultate sunt extrem de valoroase deoarece multă vreme „dependeţa” la adulţi era patologizată, azi însă ştim că aceasta este parte a unui tipar normal de relaţionare.

Astfel dansul natural al iubirii la adulţi este în paşi de apropiere, distanţare, durere, reparare, re-apropiere. Toată această interacţiune se face sub notele muzicale dictate de emoţiile noastre.

Din această perspectivă avem nevoie să ne schimbăm punctul de vedere asupra iubirii – aceasta nu este precum jocul de noroc. Iubirea este o călătorie de-o viaţă, care în mare parte depinde de noi.

Atunci când adulţii mă întreabă dacă o relaţie de cuplu poate să supravieţuiască în timp, răspunsul este un mare DA. Dacă ştim cum să o creştem. Iar la întrebarea de ce să depunem acest efort răspunsul este de asemenea simplu. Deoarece tiparele de interacţiune în cuplu sunt moşteniri care se transmit de la o generaţie la alta. Iar ceea ce nu schimbăm noi vor avea de schimbat copiii noştri.

CITEȘTE ȘI „Ce înseamnă să fii părinte în România?”!