Şi totuşi, cât durează dragostea?

Fix cât vrem noi. Dragostea nu dispare, chiar dacă relaţia e opţionala. Chiar şi în suferinţa după o iubire apusă e tot o formă de iubire, întoarsă pe dos, sub forma urei. Ai trăit, te-ai sfâşiat, te-ai dăruit ca un nebun, prostesc, naiv şi totuşi atât de necesar, de vital. Şi acum trebuie să înveţi să trăieşti cu ea sau cu amintirea ei.

De iubit, îi vei iubi mereu, pe toţi cei care ţi-au amprentat retina sufletului. Se vor lăfăi ca nişte stăpâni suverani pe moşiile tale corticale, fără şanse de rebeliune din partea ta.

Fostele iubiri merita numai descântece conştiente pentru că iubirile tale dubioase şi sau sublime, eşti tu. Tu eşti, chiar şi doar în amintire, şi aşa cum te vezi acum pe cel de atunci: naiv, incert, pueril. Şi totuşi atât de frumos. Pentru că orice prostie dictată de iubire are o frumuseţe sublimă în ea: sunt ieşiri clandestine din orgoliul tău, sunt incursiuni suave în senzualitatea transcendentului.

“Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. Uite-aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis”.

Frédéric Beigbeder e cel care a legiferat în eposul urban aceasta eticheta convenabilă cinicilor: dragostea durează trei ani! Aceasta goană teribilă după numere, după o organizare ipocrită a haosului, în 7 motive pentru care eşti încă prost, în 100 de metode de a deveni conştient, în 69 de secrete karma sutrice, în 16 reţete pentru nefericire.
Dacă îţi gâdilă buzele un “Ei , pe bune !?!” nu te reprima, reprimarea dăunează grav sănătăţii.

“Ei, nu zău! ” e reacţia firească a celor care au învăţat că sentimentele acelea, esenţiale, au şlefuit devenirea lor ca om.

Cu încleştări atât de puternice încât sfărâma orice orgoliu de animăluţ ignorant, fricos dar aspirant la îndumnezeire. Şi că nu durează 3 ani, şi din păcate, şi din fericire.

Beigbeder cugeta mai departe, trist şi neostoit, francez deci cinic:

„Nimeni nu vrea singurătatea pentru că ea îţi lasă prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist.”

Da, pentru că dragostea e o luptă de gherilă împotriva nonsensului existenţei, împotriva golului zilnic care se vrea umplut cu ascendenta, cu sens, cu nemurire.

Doar că trebuie să cugeţi deştept şi conştient, chiar şi când intoxicarea sentimentală te face atât de prostuţ şi de umil, atunci când te faci preş, magician şi vraci pentru subiectul pasiunii tale sexistentiale.

Şi dacă nu te ştii desfata seren în îmbrăţişarea singurătăţii, te vei arunca disperat într-o dragoste presupus eternă. Deşi şi-n dragoste dai piept cu frica ta dintâi şi de pe urmă: neantul, moartea. Pentru că fiecare dragoste este o mică moarte. În dragostea reală, o moarte a orgoliului, a vanităţii şi a dorinţei de a avea dreptate. În iubirile apuse, moartea unor iluzii, a unor speranţe naive, a unor copilării iubite însă în amintire.

Iubirea devine altfel după fiecare dezastru emtional, dezastru rebranduit când iubeşti din nou, drept o mare binecuvântare: pentru că tot restul te-au pregătit pentru iubirea din prezent. Pentru că nepriceperea lor îţi permite azi să faci o reverenţă în fata trecutului şi să spui senin: „Mulţumesc! Pentru că tu n-ai fost, sunt Eu astăzi”.

Beigdeber face istorie literară: „Ȋn prima dragoste cauţi perfecţiunea, în cea de-a doua, cauţi adevărul.”

Dar adevărul despre tine nu ţi-l va spune nici o dragoste! Pentru că dragostea aceea căutată cu înverşunare de om, este cea care îmbina pervers de minunat închipuirile cele mai măreţe ale fiecăruia despre el, şi ale fiecăruia despre celălalt. Adevăr, kakaya adevăr?!

Adevărul căutat este cel pe care îl afli când nu mai iubeşti, când devii lucid şi gol, când eşti abandonat ţie însuţi, cu mai multe dileme decât un extraterestru catapultat în inima Pandorei. Pentru că în dragoste cunoaşterea reală e imposibilă, realitatea este distorsionată de speranţe, de aşteptările de minuni pe care ni le închipuim în noi şi în celălalt.

Cunoşti, dar cunoşti visul tău despre tine, despre viaţă şi umanitate. Realitatea o afli atunci când cazi din raiul închipuirilor, când iei o muşcătură din pământul concretului. În dragoste îţi cunoşti nimbul tău de sfinţenie, iar în dispariţia ei, îţi cunoşti umbra ta. Dragostea îţi aduce cunoaştere de sine, dar nu întotdeauna prin continuitatea ei, ci uneori şi mai ales prin flirtul ei cu timpul , cu venirile şi plecările ei.

Când rămâi singur cu toată iubirea, spusa şi nes(u)pusă, cu amintirile de preamărire spirituală şi pierdere viscerală în îmbrăţişările celuilalt, când te sfâşie povara infinitului erotic sentimental, vei vedea adevărul neliric.

Ai cerut adevărul? Trebuia să ceri şi tu altceva. Pentru că adevărul e dincolo de noi, dar nu într-o sferă magică conspiraţionistă. E dincolo de noi, acel Noi visat într-o iubire, adevărul zace pe pereţii vinovaţi ai sufletelor noastre, care-şi vor a spovedi singurătatea în braţele altuia. Iar adevărul este că nimeni nu te va reda pe tine ţie însuţi, nu o dragoste, nu un altul. Decât tu, singur, fără proptelele unei iubiri.

Ai cerut iubire eternă? Trebuia să ceri şi tu altceva. Pentru că în dragoste, ca şi în neîmplinirea ei, îţi vei vedea limitele. Când e pe val, dragostea îţi arată concret limitele orgoliului tău. Când a eşuat, dragostea îţi arată limitele fricilor tale. Un etern doar al schimbării, al metamorfozei tale prin visele tale şi ale altuia despre tine. Cele mai frumoase păreri despre tine le trăieşti în îndrăgostirea altuia de tine. Cele mai întunecate păreri despre tine le trăieşti în respingerea altuia, când nu te mai simţi bine venit nici măcar în tine însuţi.

Ai cerut dragoste? Trebuia să ceri şi tu altceva. Trebuia să ceri Timp. Ai fi putut astfel să înţelegi că faptul că timpul se termină te face să cauţi experienţe atemporale, la marginea finitudinii tale. Cum ar fi dragostea. Şi în acelaşi timp, tot timpul le vindecă pe cele provocate de înseşi trecerea lui. Cum ar fi dragostea.

Dragostea, infinită mărturisire a finitului. Şi în toată finitudinea ei, dragostea durează fix cât vrem noi. Şi uneori fix cât nu vrem noi. Pentru că o amintire nu este niciodată încheiată, atât timp cât încă trăieşti. Permite-ţi luxul de a fi surprins.

Sursa:

Sofia Dumitriu Psiholog www.artdevivre.ro
https://www.facebook.com/coaching.artdevivre