Görgy GÁSPÁR, psiholog clinician, psihoterapeut de familie şi cuplu la Asociaţia Multiculturală de Psihologie şi Psihoterapie a răspuns provocării noastre și ne-a vorbit despre parenting în România. În contextul în care pare o reală aventură să fii părinte, întrebările de mai jos sunt destinate a veni în sprijinul celor care fie vor avea un copil, fie îl au și se confruntă cu marea dilemă: "sunt mamă/tată...ce trebuie să fac?"

În România conceptul de parenting este relativ nou. Desigur, copii se nasc și sunt crescuți ca lege a firii, totuși, în contextul actual din ce în ce mai complicat și mai încărcat, marcat puternic de mass media și de consumerism, care ar fi cea mai potrivită definiție pentru parenting?

În vizuinea mea parenting-ul este o ştiinţă, din fericire în 2014 deja putem spune cu încredere că educaţia şi creşterea copiilor nu se mai face doar „după ureche” avem multe teorii şi strategii de parentaj bine susţinute ştiinţific, care pot ajuta orice copil să înflorească emoţional, relaţional şi cognitiv. Important este ca părintele să-şi dorească să înveţe aceste noi strategii şi să iasă din zona de inconştienţă şi confort.

Parenting în zilele noastre înseamnă: deţinerea unor informaţii validate ştiinţific, în special despre nevoile de dezvoltare ale copilului; capacitatea părintelui de a face diferenţa între sine şi copil, şi desigur un angajament pentru starea de bine a întregii familii.

Fiecare efort pe care părintele îl depune pentru dezvoltarea şi implementarea unor strategii sănătoase de parenting se reîntoarce ca o dublă binecuvântare: satisfacția de a vedea cum înfloresc copiii și posibilitatea de a creștere personală ca rezultantă a efortului nostru de a reacționa diferite față de tiparele obișnuite de relaționare interpersonală. Astfel ceea ce le dăruim copiilor noștri este de fapt un cadou de creștere oferit nouă înșine.

Eforturile investite în procesul personal de auto-cunoaștere și dezvoltarea personală îi influențează direct pe copiii noștri, care vor avea astfel cadrul optim pentru a crește liberi de tiparele trans-generaționale.

Ei vor deveni mai sănătoși și mai fericiți, și vor avea de cheltuit, la vârsta adultă, mai puține resurse pentru a-și vindeca rănile din copilărie.

Care ar fi portretul robot al părintelui român: mama româncă, tatăl roman. Care e diferența majoră (dacă există) față de părinții din “Vest’, crescuți la rândul lor într/un mediu social, politic și economic mult mai permisiv? Ce ar însemna, din acest punct de vedere, să fii părinte bun?

Majoritatea adulților deține ample informații despre cum să salveze un copil în situații de urgență, dar știm relativ puține despre cum să salvăm conectarea dintre noi și copil – ceva ce este corelat cu mediul unic oferit de relația parentală.

România zilelor noastre ne arată că în linii mari stilurile de parentaj tind să alterneze pe un continuum, în care la o extremă se află părintele supraimplicat şi la o alta părintele neimplicat.

Părinţii neimplicaţi au avut, cu mare probabilitate, un părinte dominant care promova de asemenea un stil de parentaj neimplicat. Deseori un părinte cu acest stil este numit „minimizator”.

Părinţii care ajung să devină supraimplicaţi sunt adesea crescuţi în familii în care părintele dominant era la rândul său supraimplicat. Părinţii din această categorie pot fi uşor numiţi „maximizatori”. Pentru mintea cititorului important de ştiut este că majoritatea oamenilor sunt, mai cu seamă, o mixtură a celor două tipologii.

Însă, chiar dacă nu există o clasificare de genul „alb” sau „negru” cei mai mulţi dintre noi ne recunoaştem ca fiind mai degrabă „minimizatori” or „maximizatori”.

Un părinte „maximizator” îşi exprimă energia emoţională şi comportamentală mai intens în comparaţie cu părintele „minimizator”. Niciunul dintre aceste stiluri de parenting nu este centrat pe nevoile copilului; ambele fiind expresii ale unui parentaj focusat pe nevoile adultului.

Stilul „inconştient” de parentaj este o variantă adaptată în care părintele cade în capcana iluziei conform căreia răspunde nevoilor copilului, dar în realitate ceea ce se întâmplă este că părintele încearcă cu ardoare să-şi vindece propriile răni emoţionale.

Elementul central al conectării părinte-copil este angajamentul pentru a deveni mai conștienți – de noi înșine; de persoana copilului și de maniera în care reprezentările mentale inconștiente ne influențează alegerile și comportamentele. Părinţii conştienţi se descurcă mai bine, deoarece au fost curioși să descopere ce se ascunde în universul interior, și fără prejudicii, să înțeleagă legătura dintre rănile provocate în trecut și funcționarea lor din prezent.

Aceștia au fost capabili să treacă peste impulsurile de auto-protecție în favoarea unor răspunsuri care sunt mai puțin centrate pe ego și mai mult focusate pe relaționare. A învăța să trăim în acest fel necesită mult efort.

Este un stil de viață nefamiliar celor mai mulți români și adesea extrem de dificil. Dar recompensele care apar rezidă în descoperirea sensului vieții. Când ne permitem să recunoaștem conturul propriei istorii emoționale și forma interacțiunilor familiale din prezent, noi avem acces la putere.

Ne putem vedea așa cum suntem cu adevărat și îi putem vedea pe ceilalți pentru ceea ce sunt cu adevărat. Doar aceste aspecte favorizează conștientizarea în urma căreia putem să evităm mai ușor greșelile și suntem mai competenți în a acționa eficient în favoarea a ceea ce ne dorim pentru noi înșine și pentru copiii pe care-i iubim.

În procesul de favorizarea a conștientizării este important să analizăm felul în care: 1) am fost crescuți; 2) cum ne creștem noi copiii; 3) cum funcționăm în relațiile de cuplu sau alte relații intime și cum ne afectează asta relația parentală; 4) ce conține planul nostru pentru schimbare.

Pe scurt, noi românii, avem nevoie de o amplă educaţie pentru conectare.

Care sunt provocările întâmpinate de părinții români?

Sunt foarte multe, însă câteva dintre cele mai frecvente sunt: lezarea sau rănirea relațională, element care se moștenește de la o generație la alta – de cele mai multe ori părinții își lezează copiii în aceeași etapă a dezvoltării în care au fost și ei răniți în copilărie.

Oamenii au o predispoziție înnăscută pentru a trăi în cupluri și a deveni părinți, însă nu dispun și de un program înnăscut despre cum să facă asta – putem spune că oamenii aleg să trăiască în cuplu din motive de supraviețuire, în speranța că partenerii le vor satisface nevoile care le-au fost ignorate în copilărie. Dar aceștia nu dispun și de un ghid interior cu privire la cum să le fie satisfăcute aceste nevoi.

Oamenii devin părinți pentru a satisface nevoile de supraviețuire ale copiilor și pentru a trăi bucuria de a-i crește. Dar nu dispun și de cunoștințe intrinseci despre cum să satisfacă aceste nevoi.

Realitatea ne arată că atât părinții cât și partenerii unui cuplu au nevoie de suport și ghidaj pentru a-și atinge obiectivele de relaționare. Blocajul pe care oamenii îl resimt în relația parentală oglindește punctul lor de creștere psihologică – majoritatea dintre noi constatăm că ne confruntăm cu aceleași dificultăți atât în relația de cuplu cât și în relația parentală, deoarece aceste dificultăți izvorăsc din aceeași problemă psihologică.

Pentru ca un părinte să vadă și să satisfacă nevoia unui copil aceasta trebuie să înțeleagă ce nu a primit de la proprii părinți și să găsească o strategie de a-și recupera deficitul. Doar atunci când începem acest proces de auto-vindecare ne eliberăm constrângerea auto-apărării constante.

Cum ați descrie părintele singur în România?

Familiile monoparentale sau familiie contopite, reprezintă deja normalitate într-o definiţie contemporană a ceea ce înseamnă familie. Realitatea zilelor noastre ne arată că rata divorţurilor pare să fie la fel de mare ca aceea a căsătoriilor.

Foarte des aud în cabinetul meu copii care-mi spun că mai bine de jumătate dintre colegi lor de clasă au părinţii despărţiţi. În această situaţie mare provocare este cum va funcţiona sistemul familial în noua sa formă.

Deoarece din rolul de soţi şi soţie putem divorţa, însă din cel de părinte nu. Astfel este important ca divorţul să fie unul sănătos.

Dacă adulţii îşi păstrează raţionalitatea, sau aşa cum spune renumitul dr. Daniel Siegel îşi folosesc partea superioară a creierului asta-i va ajuta indiferent de situaţie: familie monoparentală, familie contopită sau efectiv o situaţie mai deosebită în familie.

Ce recomandați unui cuplu care plănuiește să aducă pe lume un copil? Se poate pregăti pentru a fi un părinte bun?

Cu siguranţă - DA.

Înainte de toate, să-şi vindece cât mai mult rănile emoţionale, să înveţe ceea ce înseamnă „dialog intenţional” (un dialog în care dau dovadă de oglindire, validare şi empatie – deoarece îmi folosesc cu adevărat creierul) şi să înveţe să se accepte cât mai mult unul pe celălalt.

Mai apoi să căute împrietenirea cu rolul de părinte prin citirea unor ghiduri de parenting şi participarea la ateliere pentru părinţi şi viitori părinţi.

Citește și „Cine este copilul meu?” Cum să-l cunoști și să treci peste provocările de părinte cu succes