Nu este greu de inteles de ce un inel si daruirea acestuia cuiva au inceput sa fie asociate cu iubirea, in speranta ca cele mai valoroase sentimente ar putea lua din caracteristicile cercului si ar deveni eterne.

Se purta, ca si in ziua de astazi, pe penultimul deget al mainii stangi, pentru ca se credea ca vena de sange care ajunge la acel deget pleaca direct din inima. Aceasta legenda a fost preluata mai apoi de catre greci, cand au cucerit Egiptul sub conducerea lui Alexandru cel Mare in 332 I.H. si a ajuns apoi la romani, care au numit-o “vena amoris”, adica vena iubirii.

Aceste prime inele rezistau de obicei cam un an de zile, pana cand se distrugeau de tot. De aceea, de la plante, s-a trecut la materiale mai rezistente, cum ar fi pielea de animale, oasele sau fildesul.

Epoca metalelor si transformarea inelelor

Mai tarziu, arta metalurgiei a devenit cunoscuta si a inlocuit in mod firesc alte modalitati de confectionare a bijuteriilor si nu numai. Aceste inele de metal primitive erau de regula facute intr-un mod neglijent si inegal, iar cand erau special realizate pentru nunta, aveau incrustate pietre pretioase sau semi-pretioase, aceste elemente ornamentale fiind reprezentate de hieroglifele din mormintele egiptene.

Totodata, bijuteriile erau, ca si acum de altfel, un mod ostentativ de a-ti arata bogatia, nu neaparat sentimentele. Inelele de aur erau de asemenea folosite in tranzactii si erau ascunse pana in momentul in care se realiza intelegerea dintre cele doua parti.

In Roma antica, fierul a fost ales initial pentru bijuterii in loc de alama sau bronz, cum se folosea cam la toate celelalte popoare. El simboliza puterea iubirii pe care o simtea un barbat pentru femeia aleasa ... pacat ca rugina reprezenta o problema.

Actul de a darui si a accepta un inel era considerat un legamant legal si constrangator in acelasi timp. Femeia devenea proprietatea barbatului intr-o anumita masura, dar ii oferea si o anumita protectie si privilegii in societate.

Inele de aur sau argint erau oferite uneori pentru a evidentia bogatia celui care sa casatorea si care o asigura astfel pe mireasa ca ii incredinta totul, de aceea, de multe ori inelul avea mai mult forma unei chei decat al unui cerc obisnuit. Inelul nu se oferea la ceremonie, ca acum, ci atunci cand o trecea pragul in noua casa.

Dupa ce monedele de aur au devenit o prima alegere in Europa medievala, inelele au imprumutat si ele acest material pretios, iar pietrele au devenit din nou populare. Rubinele erau preferate pentru culoarea ce aminteste de o inima, safirele si albastrul de cerul nesfarsit, iar mai apoi, diamantul, stralucitor si indestructibil, ca iubirea celor doi.

In Italia renascentista, argintul a devenit din nou popular si a fost ales pentru ceea ce insemna logodna, sau inelul promisiunii. El erau in general foarte ornat si incrustat cu niello (care este o forma foarte decorativa de gravare in smalt, folosindu-se culoarea neagra pentru a fi in contrast cu metalul stralucitor).

Argintul a devenit apoi foarte folosit in Anglia si Franta secolului 17, cand erau folosite sub numele de inel posy (posy insemnand in engleza buchet de flori, dar provenind de altfel din cuvantul poesy, adica poezie), astfel inelul era o poezie de dragoste.

Ele aveau inscriptii sentimentale, de multe ori cuvinte ca "speranta" si "credinta" regasindu-se in juramintele sotilor. Popularitatea lor explica si referirile frecvente care se faceau la ele, care se gaseau in poemele lui Shakespeare de exemplu. Aurul a revenit insa mai tarziu, iar argintul a devenit din nou rezervat ideii de logodna, un duplicat de aur al originalului inlocuindu-l in ziua nuntii.

Superstitii legate de inelul de nunta

In folclorul irlandez se considera ca aduce ghinion sau este chiar ilegal sa te casatoresti fara inel de aur. Din fericire, nu a fost un lucru atat de raspandit si se foloseau si alte metale. In multe tari din Europa, se imprumutau inele de aur celor care se casatoreau, urmand a fi restituite dupa casatorie.

Alte superstitii ale lumii includ ideea conform careia inelul trebuie sa se potriveasca perfect, pentru ca daca nu inseamna ca viitorul casatoriei este compromis. Un inel prea stramt putea indica o gelozie dureroasa sau sufocarea unuia de catre celalalt. Daca era prea larg, semnifica o indepartare a celor doi prin acte negandite sau prin uitare, de aceea viitorul era nesigur.

In ziua de astazi, majoritatea crestinilor au imbrarisat ideea de verigheta, desi la inceput, protestantii puritani le considerau pagane. In Anglia medievala, povestea "venei iubirii" se crestinizase si exista obiceiul a ca inelul sa fie intai bagat pe varful degentului mare al miresei, apoi aratatorul si mijlociul, rostindu-se “In numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant”, pentru ca apoi sa fie fixat pe inelar.

In unele parti ale Europei continentale, mana pe care se poarta verigheta si inelul de logodna a fost mereu dreapta. Nu pare sa existe niciun motiv special pentru care s-ar fi pastrat obiceiul mainii stangi dincolo de legenda romantica a inimii, insa o presupunere este aceea ca atunci cand stau fata in fata, mirele intinzand in fata mana sa dreapta spre mireasa (majoritatea oamenilor fiind dreptaci), iar ea intinzand-o pe a ei spre el, isi ating automat mana stanga a celuilalt. De aceea este si mai practic pentru a face astfel schimb de inele.

Inele purtate insa de ambii soti au devenit cu adevarat populare in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand reprezentau o amintire placuta in momentele de separare de persoana iubita. In general erau facute avand legaturi ornamentale cum ar fi doua maini impreunate, inimi sau noduri, sau chiar inele olimpice care deveneau un cerc inchis. Ele erau apoi separate: unul fiind dat femeii, celalat barbatului, iar daca era posibil, un al treilea era daruit unui martor pana in ziua nuntii sau pana cand cei doi se reintalneau si inelele treceau in posesia miresei.

urmareste si antena1.ro

foto: finest-platinum-wedding-ring.com