- Când erați mic, ce răspundeați la întrebarea ”Ce o să te faci când vei fi mare?”?

- Da’ mai știu eu? Nu mai știu ce spuneam... Știu că prietenul familie noastre era Florin Piersic, era înalt, blond, frumos și avea o tunsoare cu chică și spuneam mereu ”Când o să fiu mare vreau să fiu și eu așa ca el, să mă tundeți cu chică”. Mama mea a fost medicul radioteleviziunii române și am avut ocazia să cunosc foarte mulți cântăreți, actori care i-au fost pacienți. Poate și asta m-a influențat. Vedeam de la Sile Dinicu, la Aurelian Andreescu și toți cei mari, care acum nu mai sunt.

- Când s-a produs declicul și ați știut că veți alege acest drum?

- Foarte foarte târziu. În școală am cântat în corul școlii, pe la 6 ani au încercat ai mei să mă facă violonist, pentru că tatăl meu cânta la vioară, deși era inginer electronist. Unchiul meu a fost membru fondatr al orchestrei medicilor și au zis cu toții că eu, copilul, trebuie să învăț vioară. Dar nu s-a prins de mine și după doi ani am aruncat-o. Când am început să mă pregătesc pentru Arhitectură aveam un coleg care avea o trupă.

- Dacă ați putea călători în timp, în ce epocă v-ar plăcea să mergeți?

- În viitor aș vrea. Pentru că mi-e teamă de viitor. Am văzut niște filmări cu ce ni se pregătește, despre cât de dependenți suntem de dispozitivele astea noi. Mi-e gorază de ce o să se întâmple când ni se vor pune niște dispozitive sub piele.

Interviul continuă în clipul alăturat.