Fermierul fără braţe! Trăieşte în Transilvania şi are o poveste dramatică
Publicat pe 09.09.2014 la 11:43 Actualizat pe 10.09.2014 la 07:37
Aceasta este o poveste emoționantă scrisă de Shaun Turton, un jurnalist ce locuiește în București și scrie pentru The Times – Londra.
Galerie (4)
narrative.ly
Aceasta este o poveste emoționantă scrisă de Shaun Turton, un jurnalist ce locuiește în București și scrie pentru The Times – Londra.
Istvan Szuhanyi avea 23 de ani şi tocmai terminase armata.
Muncea la construirea noului aeroport, când s-a aplecat să ia o găleată metalică ce căzuse lângă un transformator.
„Forța magnetică m-a prins și nu m-am mai putut mișca. Am rămas paralizat, în comă, mai mult mort decât viu.
Sub pielea arsă, eram tot o rană vie”, povestește Istvan mișcându-și cioturile ce îi țin loc de brațe.
Luând furca sub brațul stâng, Szuhanyi pune ciotul drept sub mâner și o ridică deasupra capului.
Mânecile lungi ale cămășii sunt suflecate. Omul a făcut în iunie o căpiță de fân, așa cum se fac în Transilvannia.
Locuiește împreună cu soția, cei doi copii, cei doi copii vitregi, ginerele vitreg și nepoata vitregă, în aceeași casă cu două camera în care s-a născut.
Nimeni nu credea că va mai putea munci vreodată
Nici medicii nu știau ce să spună. Inițial i-au chemat părinții să vină să ridice trupul fiului. Dar el nu murea și unul dintre doctori a sugerat o injecție letală pentru a-i curma suferința.
Dar a trăit și a continuat să se recupereze.
“Aveam un corp rezistent. Interiorul meu era curat căci nici nu beam, nici nu fumam.
Când m-am trezit, mi-au spus să am curaj și să lupt.
Erau uimiți că trăiam zi după zi. Mi-au zis că dacă resist cinci zile, sunt salvat. 5 zile, 30, 500 – 40 de ani și sunt încă viu.”
Szuhanyi se folosește de bărbie atunci când ține furca, asemeni unei persoane care ține un telefon.
Are nevoie de fân ca să hrănească vitele în perioada iernii. Munca grea nu este o opțiune, ci o necesitate pentru a supraviețui.
“Părinții mei erau fermieri. Nu aveau altă sursă de venit, nu aveau salariu. Trăiau doar din ceea ce creșteau cu mâinile lor.
Părinții nu ne-au lăsat pe drumuri. Aveam responsabilități. Nu eram mai mare decât băiatul ăsta – spune el arătând spre un țânc de opt ani – dar aveam treburile mele.
Suntem obișnuiți cu munca de la vârste fragede. Părinții mei erau foarte severi, în special tata. Dacă nu îmi îndeplineam muncile, nu aveam ce căuta la masa de seară până nu le terminam.”
Mândria acestui om este familia sa
Fata sa, Loredana în vârstă de 13 ani care își dorește să fie cântăreață sau model și Ștefan – 8 ani care a moștenit ochii albaștri ai tatălui său.
Copilul suferă de autism și nu poate vorbi. El cântă cântece pe care le aude la televizor.
“Sunt trist când sunt singur. Chiar și o oră fără familia mea mi se pare un an.”
El își acoperă cu sărutări soția care îi aduce un pahar de apă.
“Am căutat mult pe cineva care să fie cu mine, pe cineva cu care să-mi impart sarcinile. Suntem căsătoriți de 13 ani și încă mă sărută de parcă am avea 16.”
